Project Description

PORTRETUL UNUI FUNCŢIONAR DIN SECOLUL XIX

Originea şi educaţia

 S-a născut în anul 1806 şi a murit, potrivit datelor cuprinse în registrul de decese al stării civile din Iaşi, la vârsta 71 de ani, pe 11 iulie 1877. După informaţiile paharnicului Constantin Sion, în copilărie şi tinereţe Procopie Florescu a fost dat de unchiul său, Savin Florescu, pentru a fi slugă în casa lui Mihail Sturdza. Despre Savin Florescu, unchiul lui Procopie, Sion spunea că era cel mai deştept din neamul răzăşesc al Floreştilor din ţinutul Fălciu. Grija pe care o arată Savin Florescu nepotului său de frate, lipsa informaţiilor despre tatăl lui Procopie, apoi câteva fapte din viaţa acestui personaj − ne permit să presupunem că a rămas orfan. Însuşirile înnăscute lau recomandat să fie dat de mic în îngrijirea unei rude mai bine  poziţionate social, practică obişnuită în acea vreme.
Unchiul Savin nu l-a lăsat pe băiat în grija lui Mihail Sturdza, aşa cum ştia paharnicul Sion, ci l-a trimis în casa lui Iordache Balş. La bătrâneţe, Procopie Florescu se va îngriji de pomenirea sufletului vornicului Iordache despre care, spunea el, „l-a crescut”. Acest boier Balş este acela cunoscut şi sub numele de Iordache Bălşucă. De altfel, în acea familie boierească exista o tradiţie în ocrotirea, educarea şi ridicarea la ranguri a odraslelor unor boiernaşi. Mai cu seamă tatăl lui Iordache Bălşucă, logofătul Constantin Balş, poreclit Ciuntu, a crescut pe lângă el mulţi copii de acest fel. Dincolo de considerentele morale ale acestei practici, din perspectivă sociologică ea poate fi privită ca o investiţie în crearea unor cercuri de susţinere şi influenţă. Sion mai afirmă că „băietul Procopi a fost bun şi cuminte”, adică a avut suficiente virtuţi pentru a fi susţinut de un  boier influent şi generos. A primit o educaţie temeinică, moştenind ascuţimea minţii unchiului Savin. A dovedit abilităţi în însuşirea limbilor străine, ajungând să cunoască limbile greacă, rusă, franceză şi germană, şi a arătat o aplecare către studiile juridice. Deocamdată nu ştim la ce şcoli, publice sau private, a dobândit învăţătură. Poate că, arătânduse destoinic, cu sprijinul protectorului său, o fi urmat vreo şcoală particulară din Iaşi şi tot ca o bănuială, deocamdată, în lipsa unei probe sigure, şi-a continuat studiile în străinătate cel mai probabil, urmărindui cariera şi afinităţile, în Rusia. Iordache Bălşucă, primul protector al lui Procopie Florescu, a fost caracterizat de Constantin Sion ca „nebun şi falit”. Indiferent ce a ajuns spre sfârşitul vieţii, lui Iordache Balş îi sunt cunoscute înclinaţiile către cultură, în special spre literatură. Procopie Florescu a crescut aşadar într un mediu prielnic formării sale intelectuale, rămânând, până la sfârşitul vieţii, apropiat de lectură şi bibliofilie. Trebuie să mai amintim că Iordache Bălşucă sa aflat în permanenţă în partida boierilor filo-ruşi, fapt demn de reţinut, fiindcă şi acest amănunt trebuie să fi jucat un rol în cariera lui Procopie Florescu.

Cariera

La vârsta de 18 ani, în anul 1824, după încheierea studiilor, Florescu a intrat în slujba lui Mihail Sturdza, impresionându-l pe acesta prin erudiţia rar întâlnită în rândul tinerilor din generaţia sa. Va debuta în administraţie, în perioada ocupaţiei ruseşti din 1828, când va ocupa poziţia de şef de birou.
Tot în 1828, Procopie Florescu locuia în casa vornicului Iordache Bucşânescu, în schimbul găzduirii slujindu-i acestuia ca secretar de limbi străine. În momentul accentuării concurenţei pentru obţinerea tronului Moldovei, Buşânescu sa situat în  partida din jurul bătrânului Roznovanu. În acel context, anul 1829 a reprezentat o cumpănă în viaţa lui Procopie Florescu; este vorba de o primejdie la care erau predispuşi mulţi dintre mărunţii slujitori. împărţiţi între casele puternicilor timpului şi expuşi capriciilor acelora. Bucşânescu l-a supus pe Florescu la numeroase ademeniri, ce au degenerat în ameninţări, cu scopul de a scoate de la el nişte secrete care l-ar fi putut discredita pe Mihail Sturdza. În acele condiţii, tânărul a preferat să părăsească acea casă, asumânduşi riscuri majore. Într o scrisoare redactată de el mai târziu, în anul 1842, rememora acele clipe, amintindu-șică, în vremea în care ciuma făcea prăpăd pe uliţele Iaşilor, a preferat să bântuie pe străzi ca un vagabond decât săși trădeze
 protectorul, viitorul domn.
Discreţia şi fidelitatea iau fost curând răsplătite, fiindcă Mihail Sturdza îl va lua, din acel moment, deplin pe lângă sine. Recomandat de aptitudinile în cunoaşterea mai multor limbi străine şi de temeinicia cunoştinţelor juridice, apoi de spiritul de bun organizator pe care şi-l va amplifica de-a lungul carierei, Procopie Florescu îl va însoţi pe Mihail Sturdza la Bucureşti pe toată perioada în care acolo a funcţionat comisia însărcinată cu redactarea Regulamentului Organic. Activitatea depusă în cadrul comisiei la recomandat să facă parte, în 1830, din delegaţia moldovalahă care a prezentat proiectul la Petersburg. În semn de apreciere, a fost decorat de cancelaria imperială cu ordinul Sfânta Ana, clasa a III-a, printr-un decret eliberat la data de 4 noiembrie 1830.
În anul următor, a fost numit secretar al comisiei care s-a ocupat cu revizuirea Regulamentului Organic, fiind desemnat, apoi, şef al biroului însărcinat cu punerea acestuia în aplicare. 
Din activitatea sa legislativă, trebuie să menţionăm că lui i se datorează, în parte, felul în care a fost organizată secţia a II-a Administrativă a Secretariatului de Stat. Pentru aceasta, a redactat un proiect prin care era descris modul cum funcţiona acea cancelarie. Cu siguranţă că au existat şi alte proiecte la care a contribuit, culminând cu alcătuirea, alături de Iorgu Suţu şi de Dimitrie Hasnaş, a Manualului Administrativ al Moldovei cuprinzător legilor şi dispoziţiilor introduse în ţară de la anul 1832 până la 1855.
Înainte de a trece la o altă latură a vieţii sale, remarcăm că activitatea în cadrul Secretariatului de Stat şia începuto sub şefia prinţului Nicolae Suţu, de a cărui apreciere s-a bucurat permanent, dovadă fiind şi faptul că, în perioadele în care cel din urmă a ocupat funcţia de secretar de stat sau, în timpul domniei lui Grigore Ghica, pe aceea de secretar personal al celui de-al doilea domn regulamentar, Procopie Florescu a obţinut cele mai multe avansări. În ciuda muncii şi a discreţiei sale, remarcate şi apreciate de şefii săi, starea lui materială a cunoscut şi momente delicate. La 19 decembrie 1842 îi scria lui Mihail Sturdza, cerându-i o promovare însoţită de o majorare a lefii, în virtutea aprecierii de care spera că se bucura din partea domnului. Cererea venea într -un moment complicat, pentru că veniturile sale şi cele cu care fusese înzestrată soţia lui nu erau suficiente pentru un trai decent, ajungând chiar săşi vândă unele haine. În aceeaşi scrisoare mai amintea şi faptul că, în anul 1837, când în fruntea Secretariatului de Stat s-a aflat, vremelnic, Costin Catargi, înlocuindul pe Nicolae Suţu, el a fost scos din post, iar după ce a fost reîncadrat i-a fost redus salariul. Costin Catargi i-a sugerat că veniturile mici pot fi rotunjite şi altfel, metode pe care însă Florescu le-a considerat nelegale. Din acest motiv, dorea să fie plătit astfel încât săşipermită o existenţă mulțumitoare. De asemenea, îi scria lui Mihail Sturdza că, precum se ştia, nu îi stătea în caracter să-i linguşească pe cei mari pentru a căpăta atenţia acestora; cu toate că era conştient că, respectânduși principiile, cariera sa, începută sub cele mai bune auspicii, a avut de suferit.

Averea

Nu ştim cu certitudine dacă Procopie Florescu nu a recurs la metodele extrabugetare ce-i fuseseră indicate de Costin Catargi pentru aşi rotunji averea. Din informaţiile pe care le-am adunat, se întrevede un caracter înclinat spre respectarea legilor, cu toate că, întro vreme când însuşi Mihail Sturdza era primul care recurgea la metode oneroase de căpătuială, este greu de spus dacă Procopie Florescu a fost total străin de mijloacele la care apelau mulţi dintre contemporanii săi.
 După ce sa căsătorit, în anul 1836, îl vedem achiziționând imobile sau terenuri cultivate cu vie în Iaşi şi în împrejurimi. Va cumpăra, în 1836, de la unul dintre cumnaţii săi, Neculai Dabija, un han situat în mahalaua Ciurchi, pe Uliţa Movilei, pe locul mănăstirii Sfântul Ioan Zlataust. Procopie Florescu a fost proprietar al acelui han până sfârşitul vieţii, dependinţele suferind avarii în anul 1853, din cauză că acolo au fost cantonate trupe austriece. În clădirea hanului a funcţionat şi debit de tutun, până în anul 1867.
A mai cumpărat o vie la Socola şi una la Copou, iar în 1838, de la Teodorachi Ghica, un loc din mahalaua Muntenimea de Sus, mai la vale de biserica Sfinţii Atanasie şi Chiril, cu suprafaţa de 522 de stânjeni pătraţi, adică aproximativ 1.500 mp. În anul 1842, presupunem că a început să construiască acolo o casă nouă, unde va locui până la sfârşitul vieţii, atât el cât şi soţia sa. Din acel an datează un contract pentru furnizarea unui număr mare de cărămizi. Probabil efortul bănesc pe care l-a presupus construcţia şi amenajarea casei l-a făcut, aşa cum aminteam, să ajungă la sfârşitul anului 1842 într -o stare financiară precară, fapt ce l-a îndemnat, precum menţionam, să-i scrie lui Mihail Sturdza pentru a i se oferi unspor de leafăDupă moartea socrului său va intra în  posesia unor dughene de pe un loc situat între Uliţa Podul Vechi şi Sfânta Vineri.
În privinţa administrării averii constatăm că, de fiecare dată când face o achiziţie imobiliară, încearcă să-i sporească câştigul, fie printro închiriere mai avantajoasă, fie prin exploatarea mai eficientă a terenurilor cultivate cu vie şi livadă; fie, ca în cazul acestui loc situat întro zonă comercială importantă, prin solicitarea de a i se încuviinţa perceperea unei taxe de la carele care staţionează şi fac negoţ pe acel loc, aşa cum se  percepea în aceeaşi vreme pe maidanul de lângă mănăstirea Sfântul Spiridon.
Va cumpăra moşii abia spre sfârşitul vieţii, după întoarcerea din Basarabia. Aşadar, după anul 1865, a cumpărat moşiile Tăuteşti, Lungani, Brătuleni şi o parte din Mihăileşti, toate aflate la mică distanţă una de cealaltă, în preajma Iaşilor.
Este foarte riguros în ţinerea evidenţei cheltuielilor. Fiecare contract de închiriere, de angajare a unor slujbaşi sau de cumpărare a unor materiale de construcţie este însoţit de notarea meticuloasă a tuturor plăţilor.
În 1836, notează chiar şi cheltuielile făcute cu prilejul unei naşteri a surorii sale, Elena Dabija. Sunt însemnate nu doar sumele mai mari plătite doctorului pentru cele trei vizite sau pentru medicamente, dar chiar şi cele mărunte, pentru lămâi, stafide, migdale, rachiu, untdelemn sau peşte; iar cu ocazia cumpărării unei case pentru lărgirea terenului din Ciurchi, precizeazăcă imobilul trebuie să conțină, la predare,
trei ferestre, trei uşi, o poartă şi o portiţă de scândură, un coşar stricat şi o sobă. Pe contractul de închiriere a hanului din Ciurchi, unde negustorul grec
Costache Camizuzolo avea un debit de tutun, notează la cheltuielile ce se scădeau din suma chiriei ce o plătea anual negustorul, inclusiv suma dată pentru tutun de către cucoană.
Contractele de angajare a unor slugi, de închiriere a imobilelor sau de furnizare a unor materiale de construcţie le însoţeşte cu prevederi clare pentru chiriaşi, slujbaşi sau, după caz, furnizori, insistând pe necesitatea respectării termenelor de plată, de execuţie sau de furnizare a materialelor, el angajânduse să fie, de asemenea, corect.

Relaţiile de familie

 Deocamdată nu am găsit nicio informaţie despre părinţii lui Procopie Florescu. Îi cunoaştem doar fraţii: două surori, Elena, căsătorită cu Neculai Dabija, şi Maria, căsătorită cu Grigore Găluşcă, precum şi un frate, Onufrie Florescu, care a fost registrator la Postelnicie, iar în momentul înfiinţării Arhivelor Statului a lucrat sub conducerea lui Gheorghe Asachi ca scriitor la instituţia nou înfiinţată. Onufrie a murit de tânăr, în 1840. În aceeaşi perioadă mai apar în documente şi Mihalache, Ioniţă, Vasile, Grigore şi Ştefanache Florescu, dar aceştia pot fi mai curând veri ai lui Procopie. În relaţiile cu membrii familiei, Procopie se bucură de recunoştinţă şi autoritate din  partea surorilor şi cumnaţilor, pe care îi împrumută cu bani şi, mai ales, îi ajută să obţină  posturi în administraţie. Să reţinem că atât Neculai Dabija, cât şi Grigore Găluşcă  provin, ca şi Procopie Florescu,
dintre răzeşii de la Fălciu. Grigore Găluşcă aparţine de fapt neamului Bantăş de la Murgeni. Atât Dabijeştii, cât şi Găluşceştii erau stabiliţi de la începutul secolului XIX în mahalaua Tătăraşilor, în preajma Movilei şi a bisericilor Sfântul Vasile şi Sfântul Nicolae din Ciurchi; acolo va cumpăra Procopie Florescu de la cumnatul său, Neculai Dabija, hanul de pe locul mănăstirii Sf. Ioan Zlataust.
Procopie Florescu s-a căsătorit la data de 24 mai 1836, la vârsta de 30 de ani, cu Eufrosina Cavacu, fiica negustorului Andonie Cavacu şi a Zoiţei. Socrul său a fost implicat în mişcarea eteristă şi a avut, ca mulţi negustori greci, legături evidente sau mai obscure cu Rusia. După anul 1821, Hagi Andonie sa retras în Basarabia, unde a cumpărat moşii, între care şi Coşerniţa din ţinutul Soroca. El a revenit în Iaşi abia după 1830. La întoarcerea în Moldova, ca mulţi alţi negustori înstăriţi, a obţinut şi el un pitac, fiind numit căminar. Eufrosina, fiica negustorului Andonie, s-a născut în 1814; avea, aşadar, în anul căsătoriei cu Procopie, 22 de ani, fiind cu opt ani mai tânără decât acesta. Ca zestre a  primit o sumă de bani şi o parte din moşia Coşerniţa din Basarabia.
Procopie Florescu a fost recunoscut ca lider al familiei şi de către rudele din  partea soţiei, cumnatele sale, alte două fiice ale lui Andonie Cavacu, Ecaterina, căsătorită Chinezu şi Elena Măcărescu, stabilită în Basarabia. Despre Ecaterina Chinezu se cunosc mai multe detalii, ele fiind oferite într un studiu al lui Gheorghe Sibechi şi Dimitrie Beldiman, unde cei doi au dedicat un medalion acestei femei cu preocupări.
Autoritatea pe care o deţine în relaţiile cu membrii familiei îl aduc în poziţia de a le reprezenta acestora interesele. Aşa se întâmplă în cazul succesiunii unui unchi al soţiei, negustorul Iordache Cavacu, sau atunci când va fi desemnat executor testamentar al surorii sale, Elena Dabija. În manuscrisul aparţinând cumnatei sale EcaterinaChinezu, am descoperit o dedicaţie în versuri scrisă în cinstea lui Procopie Florescu în contextul zilei sale onomastice la 8 iulie 1850; ea eraintitulată Felicitare unui patriot în  ziua patronului său; versuri în care erau enumerate inclusiv calităţile de ocrotitor alrudelor sale:
 A lui nume e Procope, adivăr e procopsât,
 Îi un om cu iscusânţă, are duh neadormit,
 Are dreaptă judecată şi un suflet generos,
 Sfatul lui îi ca o lege şi în toate virtuos,
 La a fraţilor săi patimi el sâmţăşte precumplit,
 De-ntristare să cuprinde sufletul său cel sâmţât,
 Pe oricare din prietin el doreşti a-l sluji
[…]
 
Şi continuă în felul acesta, amintindu-i şi calităţile de înalt slujbaş al statului şi mare patriot.
Procopie Florescu şi Eufrosina au avut în timpul căsătoriei un singur copil, o fiică, numită Ecaterina, născută la 10 aprilie 1837, dar care a murit la vârsta de opt ani, fiind înmormântată la 3 ianuarie 1845 în cimitirul bisericii Atanasie şi Chiril. Soţii Florescu au resimţit pierderea, durerea părintească fiind redată de mătuşa copilei, Ecaterina Chinezu, care a scris, în versuri, Necrologul unei tinere copiliţe, publicat într -un număr al „Albinei Româneşti” de la începutul anului 1845. Cei doi soţi se manifestă diferit în faţa durerii. El se dedică şi mai mult muncii la Cancelarie, iar ea, pentru a uita de necaz, începe să frecventeze, însoţită uneori şi de sora sa, balurile şi reprezentaţiile de teatru, unde, de altfel, va cumpăra o lojă împreună cu
Ecaterina Chinezu. Dar înclinaţiile ludice nu se opresc aici. Eufrosina Florescu se îndrăgosteşte de un tânăr actor din trupa moldovenească a teatrului, anume Panaite  Neculau, cunoscut şi cu numele de Panaitachi. În cronicile vremii este unul dintre cei mai apreciaţi artişti, în intervalul de la plecarea la Bucureşti a lui Costache Caraghiale şi  până vor începe reprezentaţiile lui Matei Millo. Lui Panaitachi criticii îi remarcă atât calităţile vocale, cât şi reprezentaţiile în rolurile de comedie. Ne aflăm în stagiunea 1845−1846, atunci când teatrul în limba naţională ia avânt datorită punerii în scenă a unor creaţii originale.

 Idila este descoperită de Procopie Florescu, care decide să divorţeze, reclamânduşi soţia la Dicasteria Mitropoliei. În reclamaţie acuză nu numai că ea necinsteşte căsătoria, dar, mai presus, prin acest comportament dovedeşte căi lipseşte durerea de mamă pe care trebuia să o arate după pierderea copilei. Mai mult, spune că nu este prima dată când soţia sa are astfel de rătăciri, dar a sperat că, odată cu înaintarea ei în vârstă, acele apucături să dispară.

După ultimul episod, spunea că își pierduse. orice nădejde şi răbdare şi că sănătatea, zdruncinată de pierderea copilei era acum dărâmată de infidelitatea soţiei. Apoi, mai adăuga el, „casa, la care am întrebuinţat toate putinţele mele pentru a fi lăudată, o văd astăzi mai mult prihănită înaintea ochilor mei şi a celor care o cunosc”. Preoţii care fac cercetarea la faţa locului iau informații de la vecinii indicaţi de reclamant, dar şi de la slugile din casă. Cei trei megieşi, Iacov Evdochi, Teodor Burada şi Teodor Cerchez, sunt rezervaţi în declaraţii, spunând că nu ştiu nimic compromiţător despre soţia reclamată şi că îi cunosc pe cei doi soţi ca pe o familie onorabilă. În schimb, declaraţiile slugilor şi ale unei femei care locuia într o anexă a gospodăriei sunt  pline de detalii. Este reconstituit firul întregii idile, de la privirile galeşe şi glumele tânărului actor cu ocazia plimbărilor cuconiţei cu trăsura la Copou, până la întâlnirile celor doi la teatru sau în două caseîntre care şi în cea a surorii Ecaterina Chinezu, culminând cu faptele petrecute chiar în domiciliul conjugal, cu prilejul plecării boierului  pentru a inspecta un transport de cărţi sosit în vamă la Sculeni.
În scrisorile trimise de Mihail Kogălniceanu surorilor sale în timpul cât s-a aflat la Berlin, în anul 1836, găsim un paragraf referitor la căsătoria Eufrosinei Cavacu, care  pare a fi un regret. Acum, cunoscând mai bine faptele, în expresia lui Kogălniceanu: „Sărmanul Procopie Florescu, cine lo fi pus să se însoare cu mademoiselleCavacu”, este o undă de compătimire amestecată cu multă ironie.
După prima înfăţişare a soţilor la Dicasterie şi prezentarea declaraţiilor părţii învinuite, Eufrosina Florescu, care nu a uzat de dreptul de a numi la rândul ei martori, a declarat că acţiunea soţului nu ar trebui să fie luată în considerare, fiindcă se bazează doar pe declaraţiile defăimătoare ale unor slugi; şi, prin urmare, fuseseră făcute sub ameninţarea autorităţii sale. Dosarul rămâne deschis, cei doi soţi ajungând probabil la o înţelegere în privinţa continuării legăturilor matrimoniale; poate că acea cumpătare la care spera Procopie Florescu să o dobândească soţia sa odată cu înaintarea în vârstă să
se fi statornicit în mintea ei, cu toate că gurile rele spuneau că nu a fost aşa.

La bătrâneţe şi apoi după moartea postelnicului Procopie Florescu, întâmplată în vara anului 1877, cucoana Eufrosina a trăit să vadă, măcar în parte, împlinirea voinţei testamentare a soţului ei. Este martoră, în 1892, la inaugurarea orfelinatului pentru fete de la Tăuteşti. Instituţia cu menire socială şi de educaţie sa înfiinţat în urma cererii pe care Procopie Florescu a adresat-o ministrului de Interne, Lascăr Catargiu, înanul 1875, el

propunea ca la moşia Tăuteşti, din apropierea oraşului Iaşi, să se înfiinţeze un Institut de fete orfane sau fără carte, unde să înveţe gospodăria de ţară, să facă pânzeturi pentru zestrea lor, cusături, dantele ş.a., care să se vândă pentru hrana lor.
Institutul a funcţionat şi a purtat numele fondatorului, până în anul 1948, când a fost desfiinţat. De asemenea, au fost donate moşiile Lungani şi Brătuleni Epitropiei Spitalului Sfântul Spiridon. Iar locul unde s-a aflat hanul din Ciurchi a fost lăsat de Procopie Florescu în patrimoniul Primăriei, pentru ridicarea unei şcoli primare de fete, unde, mai târziu, a fost înfiinţat un alt orfelinat. Generozitatea lui faţă de Epitropia Sfântul Spiridon şi faţă de Primăria din Iaşi – concretizată în înfiinţarea unor instituţii de învăţământ şi ocrotire − a fost răsplătită prin denumirea de Strada Procopie dată
 uliţei unde se afla casa soţilor Florescu, mai jos de biserica Atanasie şi Chiril.  Nu vom încheia fără a dezvălui mobilul căutărilor noastre prin arhive şi dorinţa de a descoperi un personaj uitat din secolul XIX. Cercetarea nu a pornit de la numele străzii sau de la consemnarea lui Procopie Florescu în cartea de aur a donatorilor Epitropiei Sfântul Spiridon, şi nici de la şcoala de la Tăuteşti care i-a purtat numele, ci de la o statuetă şi de la o întrebare ce mia fost adresată de preotul Andrei Chiriac, slujitor al bisericii din Tăuteşti, în cimitirul căreia se află un monument funerar. Este vorba despre o statuetă din metal reprezentând pe Iisus Hristos binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând globul în mână stângă. Statueta este de evidentă sorginte catolică. Placa montată pe soclu conţine următorul text: Aici repauzează Procopie Florescu, cavaler a mai multor ordini, ministru de externe şi proprietarul moşiei Tăuteşti.  Decedat 11 iulie 1877, în etate de 70 de ani. Soţia sa pătrunsă de o vie durere, a ridicat în memoria acestu monument. Februari în 20, 1880.
Aşadar, pe monument există o mică nepotrivire în privinţa vârstei la care a murit Procopie Florescu, ceea ce ar modifica anul naşterii sale: nu în 1806, ci cu un an mai târziu. De altfel, acesta este un detaliu minor şi greu de controlat din cauza lipsurilor şi neconcordanţelor din actele de stare civilă. De asemenea, rangul de postelnic cu care şia încheiat Procopie Florescu cariera a fost echivalat de soţia sa cu funcţia de ministru de Externe.

După o documentare anevoioasă din pricina dispersării materialului în diverse fonduri de arhivă, am reuşit, sperăm, să recuperăm puţin din figura unui ieşean uitat, ca de altfel mulţi alţii, pe care, dacă am avea voinţa săi regăsim, ne-ar trebui mai multe vieţi. Dar dincolo de această regăsire, am încercat săl încadrăm pe Florescu într -o tipologie a caracterelor secolului XIX. Ne-a fost greu să-l potrivim imaginilor mai bine cunoscute, precum cea a revoluţionarului, a reacţionarului, a unionistului sau antionionistului, a evghenistului sau a ciocoiului. Pe el l-am putea încadra mai degrabă în timpul funcţionarului. O tipologie poate prea puţin studiată între caracterele unui secol aflat, aşa cum sa observat, într o permanentă şi tulburătoare tranziţie, în care noul devine  foarte repede vechi, în care orientările trecute se schimbă în mod radical şi în care oameni socotiţi astăzi tineri devin, foarte curând, bătrâni.

Procopie Florescu a făcut parte dintre tinerii care au lucrat întro administraţie ce a creat şi a pus în practică Regulamentul Organic şi care, nu după multă vreme, în  preajma anului 1848 şi, mai ales, după Războiul Crimeii, au fost socotiţi învechiţi şi retrograzi, piedici în calea progresului. El aparținea generaţiei care a părăsit scena pe care, de altfel, nici nu o ocupase în mod zgomotos, pentru a lăsa locul tinerilor care au făcut Unirea din 1859 şi au întemeiat, însă nu din nimic, alte instituţii, mai moderne, lipsite de îngrădirile unor puteri ca Rusia şi Turcia. Iată un personaj care, chiar dacă trăieşte în vremea şi în preajma lui Mihalache Sturdza, demonstrează și bune însușiri, nu doar rele, aşa cum nici generaţia revoluţionarilor, care a urmat, nu a avut, cu siguranţă, numai virtuţi.

(Autor: Marius Chelcu – Procopie Floresu: portretul unui funcționar din secolul al XIX-lea, Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, t. LII, 2015, p. 209– 220)