În privinţa administrării averii constatăm că, de fiecare dată când face o achiziţie imobiliară, încearcă să-i sporească câştigul, fie printr–o închiriere mai avantajoasă, fie prin exploatarea mai eficientă a terenurilor cultivate cu vie şi livadă; fie, ca în cazul acestui loc situat într–o zonă comercială importantă, prin solicitarea de a i se încuviinţa perceperea unei taxe de la carele care staţionează şi fac negoţ pe acel loc, aşa cum se percepea în aceeaşi vreme pe maidanul de lângă mănăstirea Sfântul Spiridon.
Va cumpăra moşii abia spre sfârşitul vieţii, după întoarcerea din Basarabia. Aşadar, după anul 1865, a cumpărat moşiile Tăuteşti, Lungani, Brătuleni şi o parte din Mihăileşti, toate aflate la mică distanţă una de cealaltă, în preajma Iaşilor.
Este foarte riguros în ţinerea evidenţei cheltuielilor. Fiecare contract de închiriere, de angajare a unor slujbaşi sau de cumpărare a unor materiale de construcţie este însoţit de notarea meticuloasă a tuturor plăţilor.
În 1836, notează chiar şi cheltuielile făcute cu prilejul unei naşteri a surorii sale, Elena Dabija. Sunt însemnate nu doar sumele mai mari plătite doctorului pentru cele trei vizite sau pentru medicamente, dar chiar şi cele mărunte, pentru lămâi, stafide, migdale, rachiu, untdelemn sau peşte; iar cu ocazia cumpărării unei case pentru lărgirea terenului din Ciurchi, precizeazăcă imobilul trebuie să conțină, la predare,
trei ferestre, trei uşi, o poartă şi o portiţă de scândură, un coşar stricat şi o sobă. Pe contractul de închiriere a hanului din Ciurchi, unde negustorul grec
Costache Camizuzolo avea un debit de tutun, notează la cheltuielile ce se scădeau din suma chiriei ce o plătea anual negustorul, inclusiv suma dată pentru tutun de către cucoană.
Contractele de angajare a unor slugi, de închiriere a imobilelor sau de furnizare a unor materiale de construcţie le însoţeşte cu prevederi clare pentru chiriaşi, slujbaşi sau, după caz, furnizori, insistând pe necesitatea respectării termenelor de plată, de execuţie sau de furnizare a materialelor, el angajându–se să fie, de asemenea, corect.
Relaţiile de familie
Deocamdată nu am găsit nicio informaţie despre părinţii lui Procopie Florescu. Îi cunoaştem doar fraţii: două surori, Elena, căsătorită cu Neculai Dabija, şi Maria, căsătorită cu Grigore Găluşcă, precum şi un frate, Onufrie Florescu, care a fost registrator la Postelnicie, iar în momentul înfiinţării Arhivelor Statului a lucrat sub conducerea lui Gheorghe Asachi ca scriitor la instituţia nou înfiinţată. Onufrie a murit de tânăr, în 1840. În aceeaşi perioadă mai apar în documente şi Mihalache, Ioniţă, Vasile, Grigore şi Ştefanache Florescu, dar aceştia pot fi mai curând veri ai lui Procopie. În relaţiile cu membrii familiei, Procopie se bucură de recunoştinţă şi autoritate din partea surorilor şi cumnaţilor, pe care îi împrumută cu bani şi, mai ales, îi ajută să obţină posturi în administraţie. Să reţinem că atât Neculai Dabija, cât şi Grigore Găluşcă provin, ca şi Procopie Florescu,
dintre răzeşii de la Fălciu. Grigore Găluşcă aparţine de fapt neamului Bantăş de la Murgeni. Atât Dabijeştii, cât şi Găluşceştii erau stabiliţi de la începutul secolului XIX în mahalaua Tătăraşilor, în preajma Movilei şi a bisericilor Sfântul Vasile şi Sfântul Nicolae din Ciurchi; acolo va cumpăra Procopie Florescu de la cumnatul său, Neculai Dabija, hanul de pe locul mănăstirii Sf. Ioan Zlataust.
Procopie Florescu s-a căsătorit la data de 24 mai 1836, la vârsta de 30 de ani, cu Eufrosina Cavacu, fiica negustorului Andonie Cavacu şi a Zoiţei. Socrul său a fost implicat în mişcarea eteristă şi a avut, ca mulţi negustori greci, legături evidente sau mai obscure cu Rusia. După anul 1821, Hagi Andonie s–a retras în Basarabia, unde a cumpărat moşii, între care şi Coşerniţa din ţinutul Soroca. El a revenit în Iaşi abia după 1830. La întoarcerea în Moldova, ca mulţi alţi negustori înstăriţi, a obţinut şi el un pitac, fiind numit căminar. Eufrosina, fiica negustorului Andonie, s-a născut în 1814; avea, aşadar, în anul căsătoriei cu Procopie, 22 de ani, fiind cu opt ani mai tânără decât acesta. Ca zestre a primit o sumă de bani şi o parte din moşia Coşerniţa din Basarabia.
Procopie Florescu a fost recunoscut ca lider al familiei şi de către rudele din partea soţiei, cumnatele sale, alte două fiice ale lui Andonie Cavacu, Ecaterina, căsătorită Chinezu şi Elena Măcărescu, stabilită în Basarabia. Despre Ecaterina Chinezu se cunosc mai multe detalii, ele fiind oferite într –un studiu al lui Gheorghe Sibechi şi Dimitrie Beldiman, unde cei doi au dedicat un medalion acestei femei cu preocupări.
Autoritatea pe care o deţine în relaţiile cu membrii familiei îl aduc în poziţia de a le reprezenta acestora interesele. Aşa se întâmplă în cazul succesiunii unui unchi al soţiei, negustorul Iordache Cavacu, sau atunci când va fi desemnat executor testamentar al surorii sale, Elena Dabija. În manuscrisul aparţinând cumnatei sale EcaterinaChinezu, am descoperit o dedicaţie în versuri scrisă în cinstea lui Procopie Florescu în contextul zilei sale onomastice la 8 iulie 1850; ea eraintitulată Felicitare unui patriot în ziua patronului său; versuri în care erau enumerate inclusiv calităţile de ocrotitor alrudelor sale:
A lui nume e Procope, adivăr e procopsât,
Îi un om cu iscusânţă, are duh neadormit,
Are dreaptă judecată şi un suflet generos,
Sfatul lui îi ca o lege şi în toate virtuos,
La a fraţilor săi patimi el sâmţăşte precumplit,
De-ntristare să cuprinde sufletul său cel sâmţât,
Pe oricare din prietin el doreşti a-l sluji
[…]
Şi continuă în felul acesta, amintindu-i şi calităţile de înalt slujbaş al statului şi mare patriot.
Procopie Florescu şi Eufrosina au avut în timpul căsătoriei un singur copil, o fiică, numită Ecaterina, născută la 10 aprilie 1837, dar care a murit la vârsta de opt ani, fiind înmormântată la 3 ianuarie 1845 în cimitirul bisericii Atanasie şi Chiril. Soţii Florescu au resimţit pierderea, durerea părintească fiind redată de mătuşa copilei, Ecaterina Chinezu, care a scris, în versuri, Necrologul unei tinere copiliţe, publicat într -un număr al „Albinei Româneşti” de la începutul anului 1845. Cei doi soţi se manifestă diferit în faţa durerii. El se dedică şi mai mult muncii la Cancelarie, iar ea, pentru a uita de necaz, începe să frecventeze, însoţită uneori şi de sora sa, balurile şi reprezentaţiile de teatru, unde, de altfel, va cumpăra o lojă împreună cu
Ecaterina Chinezu. Dar înclinaţiile ludice nu se opresc aici. Eufrosina Florescu se îndrăgosteşte de un tânăr actor din trupa moldovenească a teatrului, anume Panaite Neculau, cunoscut şi cu numele de Panaitachi. În cronicile vremii este unul dintre cei mai apreciaţi artişti, în intervalul de la plecarea la Bucureşti a lui Costache Caraghiale şi până vor începe reprezentaţiile lui Matei Millo. Lui Panaitachi criticii îi remarcă atât calităţile vocale, cât şi reprezentaţiile în rolurile de comedie. Ne aflăm în stagiunea 1845−1846, atunci când teatrul în limba naţională ia avânt datorită punerii în scenă a unor creaţii originale.
Idila este descoperită de Procopie Florescu, care decide să divorţeze, reclamându–şi soţia la Dicasteria Mitropoliei. În reclamaţie acuză nu numai că ea necinsteşte căsătoria, dar, mai presus, prin acest comportament dovedeşte că–i lipseşte durerea de mamă pe care trebuia să o arate după pierderea copilei. Mai mult, spune că nu este prima dată când soţia sa are astfel de rătăciri, dar a sperat că, odată cu înaintarea ei în vârstă, acele apucături să dispară.
După ultimul episod, spunea că își pierduse. orice nădejde şi răbdare şi că sănătatea, zdruncinată de pierderea copilei era acum dărâmată de infidelitatea soţiei. Apoi, mai adăuga el, „casa, la care am întrebuinţat toate putinţele mele pentru a fi lăudată, o văd astăzi mai mult prihănită înaintea ochilor mei şi a celor care o cunosc”. Preoţii care fac cercetarea la faţa locului iau informații de la vecinii indicaţi de reclamant, dar şi de la slugile din casă. Cei trei megieşi, Iacov Evdochi, Teodor Burada şi Teodor Cerchez, sunt rezervaţi în declaraţii, spunând că nu ştiu nimic compromiţător despre soţia reclamată şi că îi cunosc pe cei doi soţi ca pe o familie onorabilă. În schimb, declaraţiile slugilor şi ale unei femei care locuia într –o anexă a gospodăriei sunt pline de detalii. Este reconstituit firul întregii idile, de la privirile galeşe şi glumele tânărului actor cu ocazia plimbărilor cuconiţei cu trăsura la Copou, până la întâlnirile celor doi la teatru sau în două case−între care şi în cea a surorii Ecaterina Chinezu−, culminând cu faptele petrecute chiar în domiciliul conjugal, cu prilejul plecării boierului pentru a inspecta un transport de cărţi sosit în vamă la Sculeni.
În scrisorile trimise de Mihail Kogălniceanu surorilor sale în timpul cât s-a aflat la Berlin, în anul 1836, găsim un paragraf referitor la căsătoria Eufrosinei Cavacu, care pare a fi un regret. Acum, cunoscând mai bine faptele, în expresia lui Kogălniceanu: „Sărmanul Procopie Florescu, cine l–o fi pus să se însoare cu mademoiselleCavacu”, este o undă de compătimire amestecată cu multă ironie.
După prima înfăţişare a soţilor la Dicasterie şi prezentarea declaraţiilor părţii învinuite, Eufrosina Florescu, care nu a uzat de dreptul de a numi la rândul ei martori, a declarat că acţiunea soţului nu ar trebui să fie luată în considerare, fiindcă se bazează doar pe declaraţiile defăimătoare ale unor slugi; şi, prin urmare, fuseseră făcute sub ameninţarea autorităţii sale. Dosarul rămâne deschis, cei doi soţi ajungând probabil la o înţelegere în privinţa continuării legăturilor matrimoniale; poate că acea cumpătare la care spera Procopie Florescu să o dobândească soţia sa odată cu înaintarea în vârstă să
se fi statornicit în mintea ei, cu toate că gurile rele spuneau că nu a fost aşa.
La bătrâneţe şi apoi după moartea postelnicului Procopie Florescu, întâmplată în vara anului 1877, cucoana Eufrosina a trăit să vadă, măcar în parte, împlinirea voinţei testamentare a soţului ei. Este martoră, în 1892, la inaugurarea orfelinatului pentru fete de la Tăuteşti. Instituţia cu menire socială şi de educaţie s–a înfiinţat în urma cererii pe care Procopie Florescu a adresat-o ministrului de Interne, Lascăr Catargiu, înanul 1875, el
propunea ca la moşia Tăuteşti, din apropierea oraşului Iaşi, să se înfiinţeze un Institut de fete orfane sau fără carte, unde să înveţe gospodăria de ţară, să facă pânzeturi pentru zestrea lor, cusături, dantele ş.a., care să se vândă pentru hrana lor.
Institutul a funcţionat şi a purtat numele fondatorului, până în anul 1948, când a fost desfiinţat. De asemenea, au fost donate moşiile Lungani şi Brătuleni Epitropiei Spitalului Sfântul Spiridon. Iar locul unde s-a aflat hanul din Ciurchi a fost lăsat de Procopie Florescu în patrimoniul Primăriei, pentru ridicarea unei şcoli primare de fete, unde, mai târziu, a fost înfiinţat un alt orfelinat. Generozitatea lui faţă de Epitropia Sfântul Spiridon şi faţă de Primăria din Iaşi – concretizată în înfiinţarea unor instituţii de învăţământ şi ocrotire − a fost răsplătită prin denumirea de Strada Procopie dată
uliţei unde se afla casa soţilor Florescu, mai jos de biserica Atanasie şi Chiril. Nu vom încheia fără a dezvălui mobilul căutărilor noastre prin arhive şi dorinţa de a descoperi un personaj uitat din secolul XIX. Cercetarea nu a pornit de la numele străzii sau de la consemnarea lui Procopie Florescu în cartea de aur a donatorilor Epitropiei Sfântul Spiridon, şi nici de la şcoala de la Tăuteşti care i-a purtat numele, ci de la o statuetă şi de la o întrebare ce mi–a fost adresată de preotul Andrei Chiriac, slujitor al bisericii din Tăuteşti, în cimitirul căreia se află un monument funerar. Este vorba despre o statuetă din metal reprezentând pe Iisus Hristos binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând globul în mână stângă. Statueta este de evidentă sorginte catolică. Placa montată pe soclu conţine următorul text: Aici repauzează Procopie Florescu, cavaler a mai multor ordini, ministru de externe şi proprietarul moşiei Tăuteşti. Decedat 11 iulie 1877, în etate de 70 de ani. Soţia sa pătrunsă de o vie durere, a ridicat în memoria acestu monument. Februari în 20, 1880.

Aşadar, pe monument există o mică nepotrivire în privinţa vârstei la care a murit Procopie Florescu, ceea ce ar modifica anul naşterii sale: nu în 1806, ci cu un an mai târziu. De altfel, acesta este un detaliu minor şi greu de controlat din cauza lipsurilor şi neconcordanţelor din actele de stare civilă. De asemenea, rangul de postelnic cu care şi–a încheiat Procopie Florescu cariera a fost echivalat de soţia sa cu funcţia de ministru de Externe.
După o documentare anevoioasă din pricina dispersării materialului în diverse fonduri de arhivă, am reuşit, sperăm, să recuperăm puţin din figura unui ieşean uitat, ca de altfel mulţi alţii, pe care, dacă am avea voinţa să–i regăsim, ne-ar trebui mai multe vieţi. Dar dincolo de această regăsire, am încercat să–l încadrăm pe Florescu într -o tipologie a caracterelor secolului XIX. Ne-a fost greu să-l potrivim imaginilor mai bine cunoscute, precum cea a revoluţionarului, a reacţionarului, a unionistului sau antionionistului, a evghenistului sau a ciocoiului. Pe el l-am putea încadra mai degrabă în timpul funcţionarului. O tipologie poate prea puţin studiată între caracterele unui secol aflat, aşa cum s–a observat, într –o permanentă şi tulburătoare tranziţie, în care noul devine foarte repede vechi, în care orientările trecute se schimbă în mod radical şi în care oameni socotiţi astăzi tineri devin, foarte curând, bătrâni.
Procopie Florescu a făcut parte dintre tinerii care au lucrat într–o administraţie ce a creat şi a pus în practică Regulamentul Organic şi care, nu după multă vreme, în preajma anului 1848 şi, mai ales, după Războiul Crimeii, au fost socotiţi învechiţi şi retrograzi, piedici în calea progresului. El aparținea generaţiei care a părăsit scena pe care, de altfel, nici nu o ocupase în mod zgomotos, pentru a lăsa locul tinerilor care au făcut Unirea din 1859 şi au întemeiat, însă nu din nimic, alte instituţii, mai moderne, lipsite de îngrădirile unor puteri ca Rusia şi Turcia. Iată un personaj care, chiar dacă trăieşte în vremea şi în preajma lui Mihalache Sturdza, demonstrează și bune însușiri, nu doar rele, aşa cum nici generaţia revoluţionarilor, care a urmat, nu a avut, cu siguranţă, numai virtuţi.
(Autor: Marius Chelcu – Procopie Floresu: portretul unui funcționar din secolul al XIX-lea, Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, t. LII, 2015, p. 209– 220)